Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către bosniacul Gavrilo Princip membru al unei organizaţii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emoţie în întreaga Europă. El a oferit Austro - Ungariei prilejul de a „regla conturile" cu Serbia. împăratul Franz-losef a trimis împăratului Wilhelm al ll-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei în rezolvarea „problemei Balcanilor". La 5 iulie monarhul german a răspuns fără echivoc: „Nici o tărăgănare în această acţiune împotriva Serbiei. încurajări i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de către cancelarul Germaniei Bethmann- Hollweg...".
La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la toate cererile mai puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor austrieci la ancheta desfăşurată în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra atentatului. A doua zi o circulară a guvernului german către ambasadorii săi din străinătate dezvolta o teză care să influenţeze poziţia Franţei şi Rusiei în Balcani: „conflictul serbo-austro- ungar este o afacere locală care trebuie reglată exclusiv între Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte puteri dată fiind diversitatea obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile".
Confirmându-şi palmaresul de ţară care a înţeles de fiecare dată pe dos psihologia potenţialilor adversari Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data aceasta că la „criza bosniacă" din 1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două capitale europene au spus cu prea multă uşurinţă: „De această dată este război". Antanta a acceptat confruntarea „cu o promptitudine de care însuşi adversarul a fost surprins" (6; 37). A urmat o avalanşă de declaraţii reciproce de război: Germania a declarat război Rusiei (19 iulie/l august) Franţei (2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie şi dominioanele sale Germane (22 iulie/4 august); Muntenegrul Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franţa şi Marea Britaniei Austro-Ungariei (29 iulie/11 august şi 30 iulie/12 august); Japonia Germaniei (10/23 august).
Cine are responsabilitatea declanşării conflictului? în mediile politice din preajma şi din timpul conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta iar acuzaţiile reciproce. Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea nuanţată în funcţie de poziţia şi blocul politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut lucrările respective. Opinia că responsabilitatea revine în egală măsură celor două blocuri politico-militare pare să fie cea mai plausibilă şi mai acceptată astăzi.
Mobilizarea Rusiei
Mobilizarea Germaniei
Mobilizarea armatei austro-ungare
Mobilizarea Rusiei
Franz-Ferdinand
Gavrilo Princip
Creşterea gradului de neîncredere, multiplicarea crizelor în diferite părţi ale globului, accelerarea cursei înarmărilor şi creşterea efectivelor militare au creat în Europa o psihoză războinică. La începutul anului 1914 generalul Conrad von Hotzendorf, şeful Statului Major Imperial austro-ungar scria omologului său german că Franţa şi Rusia nefiind pregătite pentru o confruntare majoră un „război preventiv" împotriva Serbiei era extrem de necesar . în iunie 1914 Ballplatz-ul s-a străduit să demonstreze diplomaţiei germane că situaţia dublei monarhii în Balcani a devenit intolerabilă şi un război preventiv împotriva Serbiei şi a Rusiei era oportun şi necesar.
De remarcat faptul că au existat în ambele tabere oameni politicieni lucizi care au „văzut" consecvenţele nefaste ale implicării într-un război generalizat. în Rusia fostul ministru de externe Piotr Dumovo a trimis cu şase luni de izbucnirea războiului un raport tarului în care arată că „principala povară a războiului va cădea pe umerii noştri, dat fiind faptul că Anglia - practic - nu e în stare să joace un rol considerabil într-un război continental, în vreme ce Franţa, cu efectivele înpuţinate, probabil va adopta o tactică defensivă". A demonstrat cu argumente politice, militare şi strategice că în raport cu câştigurile pe care le-ar obţine Rusia pierderile vor fi incalculabile. Chiar dacă ar obţine controlul Dardanelelor, realizarea ar fi fost inutilă din perspectivă strategică deoarece Rusia n-ar obţine o ieşire la mare. Din punct de vedere economic, arată Dumovo, războiul va costa Rusia mai mult decât ar obţine. O victorie a Germaniei ar distruge economia rusă, în timp ce o victorie a Rusiei ar secătui economia germană, nemailăsând nimic pentru reparaţii. A prevăzut că „în ţara care va pierde războiul va izbucni o revoluţie socială care, prin însăşi natura lucrurilor, se va extinde şi în ţara ce va ieşi învingătoare" .
în Germania cancelarul Bethmann-Hollweg, cel care avea să ducă ţara în război scria, în 1913, că „Trebuie să ţinem Franţa în şah printr-o politică prudentă faţă de Rusia şi Anglia. Fireşte că nu asta este pe placul şovinilor şi are un caracter nepopular. Dar zău că nu văd altă soluţie pentru Germania în viitorul apropiat" . Dacă ar fi pus în aplicare o asemenea strategie şi- ar fi salvat ţara de la dezastrul care a urmat războiului. Referindu-se la tensiunea de pe continentul european în perioada premergătoare izbucnirii războiului, analistul şi politologul american Henry Kessinger scria: „Aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea unei catastrofe planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia" .