Sfarsitul razboiului rece
Această răsturnare spectaculoasă intervenită în relaţiile internaţionale a avut ca punct de plecare trei cazuri critice de supraîntindere sovietică. în primul rând invazia sovietică în Afganistan (dec. 1979) a fost hotărâtă pe baza unui calcul greşit al Moscovei în raport cu reacţia SUA. Aceasta a pornit de la premiza că Washingtonul nu va reacţiona, ceea ce s-a dovedit fals. Administraţia Carter nu numai că i-a sprijinit imediat pe mujahedini [6] dar a şi pus la cale, discret, o coaliţiecuprinzând Pakistanul, China, Arabia Saudită, Egiptul şi Marea Britaniesituată de partea rezistenţei afgane. Amploarea şi calitatea sprijinului american au crescut constant în timpul administraţiei Reagan. SUA a reuşit să înfunde URSS în ceea ce-a fost echivalentul unui alt Vietnam. Sovieticii n-au ştiut să contracareze strângerea relaţiilor chino- americane şi s-au văzut confruntaţi şi cu ameninţarea unei „contra încercuiri".
Preşedintele american R. Reagan a îmbinat optim presiunile militare cu cele umanitare care au domolit ofensiva sovietică şi au provocat adâncirea crizei sistemului comunist. Cele mai multe din cuceririle sovietice ale anilor '70 au fost anulate. în 1980 a fost pus capăt ocupării Cambodgiei de către Vietnam. Până la sfârşitul anului 1991 trupele cubaneze s-au retras din Angola. Guvernul sprijinit de comunişti în Etiopia s-a prăbuşit în 1995. în Nicaragua, sandiniştii au fost obligaţi să accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid comunist nu fusese vreodată dispus să şi-l asume... în 1989 au fost retrase trupele din Afganistan. Toate acestea au contribuit la declinul sistemului comunist şi la afirmarea prestigiului SUA.
Observând scăderea influenţei sovietice în Lumea a Treia dar şi declinul ideologiei comuniste, noua echipă de la Moscova în frunte cu Mihail Gorbaciov a hotărât că este imperios necesară renovarea sistemului comunist cu ajutorul unor reforme politice şi economice. Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin cuvintele Glasnosti şi Perestroika. Prima definită prin Glasnosti avea ca obiectiv să trezească pe sovietici din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. A doua cerea un efort de restructurare printr-un set de reforme pentru a se corela socialismul cu democraţia.
In această situaţie Moscova nu a avut de ales decât între a-şi impune cu un ultim efort şi cu preţul unor masive vărsări de sânge, propria imagine despre reformă sau a accepta reformele în curs. Pentru prima variantă M. Gorbaciov nu numai că era nepotrivit pentru asemenea rol dar nici nu-l putea juca fără să se discrediteze. Era confruntat tot mai mult cu alegerea între sinuciderea politică şi erodarea lentă a puterii sale politice.
Conducerea reformistă din jurul lui Gorbaciovflatată, curtată „chiar mituită de Occident, iarîn faza finală, manipulată abil de preşedintele Bush şi cancelarul german Helmuth Kohl" (12; 232)- a ales varianta a doua. Rezultatul a fost haosul din Europa Centrală şi de Est şi, apoi, capitularea. Gorbaciov a jucat totul pe două presupuneri: că liberalizarea avea să modernizeze Uniunea Sovietică şi că aceasta va fi atunci în stare să se menţină ca mare putere pe plan internaţional. Niciuna din aceste aşteptări nu s-au realizat şi baza internă a lui Gorbaciov s-a prăbuşit la fel de repede ca şi orbita sateliţilor. în 1991 democraţiile au câştigat războiul rece şi confruntarea cu sistemul comunist.