Inceputul razboiului rece
La prima întâlnire dintre cei „trei mari", Roosevelt, Stalin şi Churchill, la sfârşitul lui noiembrie 1943, s-au purtat convorbiri mai mult informative în legătură cu ordinea de după război. S-a conturat ideea de „Design" a lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura revenirea asupra graniţei de vest a U. R. S. S. din 1941 (reânglobarea Poloniei de est, la ţările baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei) şi renunţarea Occidentului la cordonul sanitar care să-l separe de Uniunea Sovietică. în schimb guvernul sovietic nu numai că aderase la „Declaraţia asupra Europei eliberate" dar se şi obligase, fapt extrem de important pentru partea americană, ca să conlucreze la crearea ONU. Se părea că Marii aliaţi au ajuns la o înţelegere asupra problemelor majore. însă înţelegerile de la Yalta şi Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat rezultatele acestor conferinţe în alt fel. Partea americană trecea la visul ei despre „o lume unitară" a principiilor liberale şi democratice, fără a fi luat vreodată în serios interesele de securitate sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de interese democraţia să capete forma şi expresia viziunii sale politico-ideologice. Stalin i-a explicat, în aprilie 1945, locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas această preocupare a sa: „Acest război nu mai e acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui" La această dată, protagoniştii vieţii internaţionale, în curs de structurare, păreau că îşi înţeleg bine intenţiile şi îşi descifrează corect mesajele din timpul convorbirilor bi şi multilaterale. După vizita la Moscova, din octombrie 1944, Winston Churchill i-a transmis liderului de la Kremlin o scrisoare de mulţumire în care afirma: „N-am fost niciodată mai optimist ca acum în privinţa viitoarei alianţe a popoarelor noastre. Sper să trăiţi încă mult timp ca să înlăturaţi ravagiile făcute de război şi să-i conduceţi pe toţi ruşii prin anii de furtună în lumina glorioasă a soarelui strălucitor. Al dumneavoastră prieten şi tovarăş de arme din timpul războiului, Winston Churchill"..
Conferinta de la Yalta
La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F. Kenan, trimite faimoasa „Long Telegram" (Telegramă Lungă) în care a descris politica externă sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. în esenţă, el argumenta că politica sovietică era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă veche. La câteva zile, fostul premier britanic şi „camarad de arme" al lui Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul universitar din orăşelul Fulton, Missouri. Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic, exprimându-şi convingerea „că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei (ruşii - n. C. H.) ca forţă şi că nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară" şi considera că „ar trebui ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură".
Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor internaţionale în conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi". „Times" a publicat în aprilie 1946 unele aricole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau infectate de virusul comunist iar Arabia Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele „ameninţate" de acelaşi virus. Revista „Life" publică în iunie 1946, sub semnătura lui Dulles o serie de articole în care se atrăgea atenţia asupra ameninţărilor pe care le ascundea „Pax Sovietica" şi a cerut concetăţenilor săi să trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de URSS. Din acest moment „dialogul" Est-Vest va fi virusat de o parte şi de alta de expresii ideologice, idei preconcepute, suspiciuni şi erori de percepţii a mesajelor. Acest fapt va conduce la declanşarea unui proces al dublelor erori de percepţie care la rândul lui va genera dilema de securitate a cărei expresie materială în sistemul relaţiilor internaţionale va fi o aberantă cursă a înarmărilor clasice şi nucleare.
Au urmat negocieri cu SUA şi Canada cu scopul de a crea o Alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Reacţia Moscovei la semnarea pactului de la Washington a fost, desigur, de o extremă violenţă verbală şi urmată de alte acţiuni concrete în sfera sa de influenţă. Lumea se îndrepta către bipolarism în sistemul relaţiilor internaţionale. SUA, care, împinse de împrejurări au fost determinate să-şi exercite „leader ship"-ul asupra „lumii libere" şi şi-a asumat responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care, înainte de crearea pactului de la Varşovia în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi şi s-a străduit, din 1949 să-i integreze economic pe aceştia Pactului Sovietic prin intermediul CAER. Confruntarea indirectă în lumea extraeuropeană a celor două superputeri se va intensifica. Acordurile de la Geneva prevedeau unificarea Vietnamului însă ele n-au fost semnate de americani şi de vietnamezii de sud. De o parte şi de alta a paralelei 170 s-a instalat o linie de separaţie între Vietnamul de Nord comunist condus de Ho-Şi-Min şi de Sud condus de dictatorul Ngo Dinh-Diem. începând cu 1956 „consilierii militari", armamentul şi dolarii americani s-au îndreptat spre sud iar Vietcongs consilierii militari şi armamentul sovietic.
Prima fază a războiului rece s-a încheiat odată cu moartea liderului comunist Stalin. A urmat un relativ „dezgheţ" al relaţiilor internaţionale. De partea sovietică, ascensiunea unei noi echipe conducătoare dominată de Nichita Hruşciov, a coincis cu adoptarea unei linii mai suple faţă de Occident. Noul „număr" sovietic şi-a dezvoltat propria doctrină a „coexistenţei paşnice" în care victoria socialismului în toate ţările a rămas, pe termen lung, obiectivul suprem dar pe termen scurt competiţia cu ţările capitaliste trebuia să se limiteze la domeniile ideologic şi economic.
Această schimbare în politica Kremlinului a fost determinată de conştientizarea consecinţelor posibile ale unui război nuclear. SUA şi URSS aveau fiecare în parte suficiente mijloace de a se distruge reciproc şi de a duce la dispariţia unei mari părţi din omenire. Hruşciov a sperat că dacă va obţine o perioadă mare de linişte va reuşi să-şi materializeze ambiţioasele proiecte economice şi sociale şi va ajunge din urmă şi apoi va depăşi „lumea capitalistă".
De partea americană ca şi la sovietici nu a avut loc o veritabilă ruptură cu prima perioadă a războiului rece însă se constată că Washingtonul a adoptat un „New look" diplomatic. Acesta a constat în continuarea politicii de „containment" şi adaptarea unei noi doctrine strategice care în esenţă prevedea că un atac comunist asupra oricărei ţări nu antrena o ripostă nucleară americană care ar putea surveni în orice punct al lagărului socialist. Ca o consecinţă a acestei relative moderaţii apărute în poziţiile celor două superputeri, climatul internaţional s-a detensionat în următorii ani şi a culminat cu întâlnirea celor 4 Mari de la Geneva în iulie 1955 unde a încercat reglementarea postbelică în Europa. De o parte şi de alta, în ciuda acestor uşoare semne de destindere, neîncrederea a rămas puternică. Anii 1956-1962 au alternat în perioade „de dezgheţ" cu cele de tensiuni şi crize. Acum s-a încheiat procesul de creare a celor două blocuri politico-militare prin apariţia Tratatului de la Varşovia (mai 1955) care a regrupat în jurul URSS toate „democraţiile populare" din Europa cu excepţia Iugoslaviei.
Destinderea a supravieţuit celor două mari crize din toamna anului 1956: Ungaria în „lagărul socialist" şi Suezul în lumea capitalistă. Prima se va încheia printr-o demonstraţie de forţă a Moscovei care a pus capăt încercărilor conducerii comuniste de la Budapesta de a reforma sistemul politic socialist. Moscova nu putea să lase să evolueze în altă direcţie lucrurile în ţările din sfera ei de influenţă pentru că îi punea sub semnul întrebării nu numai siguranţa strategică dar şi obiectivul fundamentalextinderea comunismului. Avea nevoie, în continuare de sateliţi pentru că în cazul unei ofensive strategice asupra lumii capitaliste teritoriile Ungariei, Poloniei, Germaniei de Est, României, Bulgariei îi erau indispensabile. (11; 18) Cea de- a doua şi-a găsit soluţia într-o acţiune paralelă, dacă nu chiar concertată, a celor două mari puterisuA, URSSpentru a obţine retragerea fostelor puterii coloniale din Egipt. Criza Suezului a marcat ascensiunea Americii până la poziţia de conducător al lumii. Ea a folosit ocazia pentru a scoate Franţa şi Marea Britanie din rolurile lor istorice din Orientul Mijlociu şi de a prelua „gestiunea" securităţii în această parte a lumii.
La 12 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare au descoperit pe teritoriul cubanez rampe de lansare pentru rachete care puteau să transporte încărcătură nucleară. La 22 octombrie preşedintele J. F. Kennedy s-a adresat poporului american iar o zi mai târziu a semnat decretul cu privire la instituirea blocadei maritime în jurul Cubei. S-a instaurat starea de alertă şi au fost trimise forţe militare şi maritime în apropierea Cubei. Lumea se găsea la un pas de o catastrofă nucleară.
URSS a convocat Consiliul de Securitate al ONU şi s-au intensificat contactele diplomatice. Preocupat să obţină succesul fără să declanşeze războiul Kennedy a avut grijă să îi lase lui Hruşciov posibilitatea de a da înapoi fără a-şi pierde prestanţa. Pe 28 octombrie 1962 Hruşciov a decis să ordone retragerea rachetelor din Cuba. în schimb a obţinut permisiunea că americanii nu vor invada Cuba şi totodată acestea vor ridica blocada. La 20 noiembrie 1962 SUA au ridicat blocada iar a doua zi URSS a ordonat încetarea stării de alarmă pentru trupele sale. Unul din cele mai dramatice evenimente ale războiului rece era depăşit.
Destinderea în relaţiile internaţionale a fost posibilă după realizarea echilibrului militar strategic între URSS şi SUA, dar şi datorită noilor viziuni ale conducătorilor celor două superputeri. De partea sovietică Leonid Brejnev s-a preocupat mai ales de consolidarea poziţiilor URSS în sfera sa de influenţă şi în lume. Sub conducerea sa Kremlinul a dus o politică prudentă, vizând să obţină de partea adversă a avantajelor necesare şi situarea URSS-ului în postură de superputere mondială. De partea cealaltă, preşedintele Richard Nixon ales preşedinte în noiembrie 1968 şi principalul său consilier Hemry Kissinger, conştienţi de „pierderile de imagine" ale SUA în Vietnam au adoptat o linie mai suplă în raporturile cu Moscova. Confruntărilor cu Estul i- au luat locul negocierile purtate de o asemenea manieră încât să se instaureze o „structură de pace" în Europa asemănătoare secolului XIX.
Noua politică va consolida statusquo-ul în Europa. în 1969 noul cancelar german Willi Brandt a iniţiat, cu acordul Washingtonului, o politică de deschidere spre Est, care în trei ani va duce la încheierea unor acorduri de mare importanţă. în anul 1970 au fost semnate tratatele germano-rus (august) şi germano-polonez (decembrie) prin care se recunoştea inviolabilitatea frontierelor europene. Un an mai târziu a fost semnat tratatul cu privire la Berlin prin care URSS a permis tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între fosta capitală a Reichului şi RDG. în decembrie 1972 s-a semnat un tratat de mare importanţă prin care se normalizau relaţiile dintre cele două state germane admise la ONU în septembrie 1973. în acelaşi an s- a deschis Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care se va încheia doi ani mai târziu prin acordurile de la Helsinki, confirmând, spre marea satisfacţie a sovieticilor starea de fapt şi frontierele în Europa rezultate după cel de-al doilea război mondial.