Liga Natiunilor
Incă înainte ca războiul să înceteze pe teatrele de operaţiuni militare, preşedintele american Wilson a anunţat lumii intenţia S. U. A de a propune o formulă de securitate pentru „a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia.
Thomas Woodrow Wilson
Instrumentul menit a realiza şi a menţine securitatea colectivă a fost în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor. Acesta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace la 28 aprilie 1919 cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.
Tratatul de la Versailles
Societatea Natiunilor
Germania dorea să fie primită în Ligă pe picior de egalitate cu Franţa şi Anglia. Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denunţat şi atacat sistemul de securitate Versailles ca un „dictat iar Societatea Naţiunilor ca un „complot ipocrit al inamicilor Germaniei „ şi „un instrument iscusit pentru promovarea intenţiilor engleze în Europa".
Conducătorii statului sovietic au dat o interpretare proprie principiului naţional-revoluţionar al dreptului popoarelor la autodeterminare, favorabilă exclusiv intereselor statului sovietic. Aceştia n-au putut să se împace cu ideea că noul imperiu care se năştea a trebuit să piardă 877.000 Km2cu o populaţie de 26 milioane de locuitori neruşi. Aşa se explică şi declaraţia pe care Lenin a făcut-o la 15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări praf şi pulbere se va alege din Tratatele da le Versailles. Statul sovietic n-a recunoscut tratatele de pace care consfinţeau apariţia statelor naţionale la frontierele sale şi a acţionat în permanenţă pentru revizuirea graniţelor şi a tratatelor.
In aceste condiţii colaborarea dintre Germania înfrântă în război şi Rusia Sovietică izolată printr-un cordon sanitar a devenit necesară pentru ambele state şi a fost oficializată prin tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Se restabileau relaţiile diplomatice sovieto-germane şi se aplica principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate în schimburile economice. Ambele state renunţau reciproc la datoriile şi reparaţiile de război. Germania a făcut din relaţiile cu URSS un instrument de presiune asupra Angliei şi a Franţei pentru a revizui tratatele de la Versailles. Ameninţând Anglia şi Franţa cu o posibilă alianţă militară cu Rusia Sovietică, Germania promitea să intre în Liga Naţiunilor numai dacă i se acorda statutul de mare putere, un loc permanent în Consiliu, conducerea şi controlul unor secţii ale acesteia şi dacă li se acordă dreptul la colonii.
O încercare de a repune în termeni reali ecuaţia de securitate pe continent instituită după prima mare conflagraţie s-a făcut la Stressa în aprilie 1935. Marea Britanie, Franţa şi Italia prin reprezentanţii lor la nivelul cel mai înalt şi-au promis solemn să menţină sistemul de tratate existent în Europa şi să reziste oricăror încercări de a-l schimba prin forţă. A fost o etalare de vorbe mari fără suport deoarece în raportul de forţe, Germania începuse marşul pentru schimbarea ierarhiilor. La numai o lună de la Conferinţa de la Stressa, Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare la dezarmare rămase din Tratatul de la Versailles. Sistemul de securitate practic nu mai reacţiona.
Când Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a făcut cea mai vibrantă declaraţie în favoarea securităţii colective şi a cerut ca Liga Naţiunilor să hotărască sancţiuni contraagresorului. Mussolini şi-a continuat agresiunea în ciuda unor propuneri britanice care ar fi redus profitul Italiei la jumătate. La 1 mai 1936 împăratul Abisiniei, Haile Selassie a părăsit ţara şi o săptămână mai târziu Mussolini proclamat întemeierea unui nou Imperiu Roman. A fost o lovitură de moarte dată Abisiniei dar mai ales securităţii colective.
Afacerea abisiniană a avut urmări imediate. Hitler a urmărit cu atenţie încordată conflictul, temător că o Ligă triumfătoare ar putea fi folosită, împotriva Germaniei. Hitler a ordonat, la 7 martie 1936, armatei germane să intre în Renania demilitarizată, marcând astfel răsturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, forţele militare germane n- aveau dreptul să pătrundă în Renania sau la 50 Km est de ea. Germania confirmase această clauză la Locarna. Liga Naţiunilor aprobase acest tratat iar Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia îl garantaseră.
Nici de data aceasta democraţiile occidentale care puseseră bazele sistemului de securitate colectivă n-au ştiut cum să reacţioneze la acţiunile Germaniei. Franţa era pusă în situaţia de a acţiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomaţiei în locul forţei. în consecinţă a fost convocat Consiliul Ligii la Londra.
Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrală, atât din punct de vedere militar cât mai ales psihologic. Odată ce demonstraţiile au acceptat această manevră ca pe un fait accompli, baza strategică a opoziţiei faţă de Hitler în Europa de est a dispărut. „Dacă pe 7 martie nu v-aţi putut apăra pe voi?"- l-a întrebat ministrul român de externe, Nicolae Titulescu, pe omologul său francez „cum o să ne apăraţi pe noi în faţa agresorului? (3; 278). Răspunsul a fost mai greu de dat mai ales că marile democraţii intraseră şi în frenezia pacifismului.
Reocuparea zonei demilitarizate Renane a marcat finalul arhitecturii de securitate concepută după primul război mondial. Instrumentul conceput a o materializa - Societatea Naţiunilor - deşi, formal exista, ea practic nu mai avea credibilitate şi nici forţă. Lumea şi în special Europa s-a întors la sistemul de securitate în care important pentru fiecare stat era locul pe care- I ocupa în ecuaţia de putere.