Fascismul
Ameninţarea la adresa democraţiei a venit şi din partea unor curente ideologice, mai ales dinspre dreapta politică, cu precădere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei radicale, după primul război mondial, a fost o reacţie la pericolul, ba chiar la realitatea revoluţiei sociale şi la puterea clasei muncitoare, în general, la Revoluţia din Octombrie şi la leninism în particular. Fără ele nu ar fi existat fascismul.
Trebuie făcute totuşi două precizări importante în legătură cu afirmaţia că teroarea dreptei a fost în esenţă, o reacţie la acţiunea stângii revoluţionare. în primul rând, se subestimează impactul primului război mondial asupra unei pături importante a clasei de mijloc şi a tinerilor soldaţi demobilizaţi. Cincizeci şi şapte la sută din fasciştii italieni din perioada de început erau foşti militari. Primul război mondial a fost un fenomen care a brutalizat lumea şi oamenii aceştia doreau să dea frâu liber brutalităţii lor latente.
Doctrina fascistă a fost, în sens strict, cea a dictatorului Benito Musolini, care a luat puterea în Italia după primul război mondial. Curentul „fascism" este o aluzie la fascia romană, mănunchi de nuiele în mijlocul cărora se punea o secure, însemn rezervat unor magistraţi şi din care Mussolini a făcut simbolul mişcării sale. Fenomenul „fascism" a sfârşit prin a desemna un întreg grup la doctrine anologe. Anti-invidualist şi anti-raţionalist, fascismul condamna deopotrivă curentul libertăţii „individuale" şi pe cel al valorilor „universale" (dreptate, adevăr).
Doctrina fascistă se poate rezuma, în concepţia supremaţiei statului asupra societăţii. Acest „primat" nu numai morfologic, ci şi ontologic, a determinat, până în cele mai mici amănunte, structura vieţii politice şi, în bună parte şi pe a celei private, sub toate aspectele pe care le poate lua, afară de cel confesional. Deci doctrina fascistă a luat ca punct de plecare primatul societăţii faţă de individ. Statul trebuia să domine totul, iar individul mărginit în libertatea manifestărilor lui, care putea deveni primejdioasă, ţinut în frâu ca să nu devină anarhic. într-un studiu intitulat „Prelude au Machiavel", publicat în <Revue de Geneve>, în septembrie 1924, Mussolini scria: „Individul tinde inevitabil la atomismul social, căutând să evadeze necontenit, să nu se supună legilor, să nu plătească impozitele, să nu facă războiul. Puţin numeroşi sunt aceia -eroi sau sfinţicare îşi sacrifică eul lor pe altarul statului. Toţi ceilalţi sunt, virtual sau de fapt, în revoltă contra statului". De aceea instrumentul prin care „autoritatea statului trebuia să se exercite asupra individului nu putea fi decât forţa. Colectivitatea nu mai este în slujba individului: dimpotrivă, individul este servitorul colectivităţii. Nu mai există, prin urmare, drepturi, ci numai datorii individuale". Doctrina fascistă expulzează individul de pe scena dreptului public şi, în acelaşi timp, desfinţează noţiunea drepturilor individuale.
Pornind de la concepţia fascistă asupra naţiunii, prin care aceasta este creată de stat, rezultă o nouă concepţie asupra desfăşurării vieţii publice. Dacă naţiunea nu este o existenţă autonomă şi nu are o personalitate proprie, atunci, ea nu mai poate îndeplini, prin ea însăşi, nici un act juridic. în primul rând, nu mai poate îndeplini actul fundamental în regimul democratic, al alegerii corpurilor legiuitoare. în regimul totalitar, prin urmare, corpul parlamentar şi parlamentul nu mai au nici un sens şi ar trebui să dispară cu totul. Fascismul n-a mers totuşi atât de departe. El a modificat regimul electoral şi compunerea parlamentului aşa încât să repună statul în drepturile lui, fără să reducă prea brusc, naţiunea la o sclvie politică prea evidentă.
Dacă însă, dincolo de formele propagandistice se caută semnificaţia reală a fascismului, această doctrină ni se înfăţişează ca o expresie a spaimei grupurilor sociale favorizate din punct de vedere economic. Imediat după războiul mondial din 1914-1915, mişcarea muncitorească şi revoluţionară a luat o mare amploare. Burghezia posedantă avea sentimentul că statul liberal tradiţional nu mai este un instrument destul de sigur şi de puternic pentru a-i menţine privilegiile; de unde apelul la o putere mai viguroasă care, sub masca „misticii" naţionaliste capabilă să abată energiile revoluţionare, a avut în realitate funcţia de a înăbuşi aspiraţiile „maselor muncitoare".
