Sfarsitul Primului Raboi Mondial si incheierea pacii
La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe în Est prin ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut". ..Condiţii atât de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental" . Germanii aveau superioritate în numărul diviziilor 05/194/1 pe frontul occidental. însă până la sfârşitul anului superioritatea va fi anulată datorită aportului de efective ale coloniilor şi a superiorităţii Antantei în tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă.
Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental în anul 1918 vor demonstra însă încă odată că avertismentul generalului Vemois, potrivit căruia în război doi plus doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. în fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost „calcule de aventurieri" , deoarece Anatanta, cu ajutorul S. U. A., era capabilă să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea militară. Timp de trei luni Puterile Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic, dar nu şi războiul. în martie au început „bătălia Kaizerului" de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia să fie ultima pe frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie 1918 şi a costat armata germană nu mai puţin de 160.000 morţi. A doua ofensivă declanşată imediat în sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes.
Pe Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în descompunere şi păreau că se îndreaptă spre victorie.
Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că problema unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor militare. Preşedintele Clemenseau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din 25 martie 1918 pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat . Pe de altă parte, participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie 1918, 20 de divizii - ce însumau peste milion de oameni - comandate de generalul Pershing au fost gata să intre în acţiune. în aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna marchează o cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de Foch (iulie 1918) a fost prima mare întâmplare „urâtă" care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff a deschis drumul înfrângerilor germanilor .
Ferdinand Foch
începând cu 8 august 1918 Foch - devenit între timp mareşal - a declanşat o serie de atacuri care au respins trupele germane până pe „linia Siegfried". La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani. Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre.
Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă militară rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Argonne dar nu pot, totuşi, să păstreze „linia Seigfried" şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă înfrângere la Piave din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria îşi trăia ultimele zile. Peste puţin timp ca şi Turcia, de altfel, urmând exemplul Bulgariei Austro-Ungaria a semnat armistiţiul.
La 5 noiembrie germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antuerpen-Bruxellea-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri, printre care o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai aveau forţe capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor (2; 412). în acest timp Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi dezorganizării producţiei. Germania, lipsită de aliaţi, nu mai avea alternativă fiind imperios necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.
La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat „înarmat" cu un steag alb, la Compiegne, pentru a semna armistiţiul. împăratul Wilhelm II se adresează preşedintelui Wilson al S. U. A. cerând un acord pe baza celor Paisprezece puncte. însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un guvern pe baze parlamentare. în faţa acestei situaţii Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a izbucnit revoluţia la Berlin care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor permisiunea ca armata germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării revoluţiei comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei Germane i-au fost necesare 51 de luni de zile.
